CINCI MOTIVE pentru care referendumul pentru independenţa Scoţiei NU schimbă situaţia Ţinutului Secuiesc

15 septembrie 2014 19:48

18 0

CINCI MOTIVE pentru care referendumul pentru independenţa Scoţiei NU schimbă situaţia Ţinutului Secuiesc

Catalonia, Ţara Bascilor, Flandra, Găgăuzia, Ţinutul Secuiesc. Iată câteva dintre „focarele separatiste” care s-ar putea reaprinde odată cu un vot pozitiv pentru independenţa Scoţiei de Regatul Unit, scrie presa internaţională (New York Times şi BBC, pentru a menţiona două surse), ideea regăsindu-se şi în presa din România. Deocamdată, doar catalanii pregătesc un referendum pentru independenţă, iar etnicii sârbi din Bosnia se declară inspiraţi de ce se întâmplă în Scoţia. Avem, însă, motive să ne aşteptăm la o intensificare a demersului din Ţinutul Secuiesc? Experţii contactaţi de gândul spun că nu. Printre argumentele care pot fi invocate aici se numără Constituţia României, statutul Scoţiei în entitatea din care face parte acum, istoria Regatului Unit al Marii Britanii, istoria României, geografia, precum şi distincţiile dintre autonomie şi independenţă.

Înainte de a trece la argumente, se cere o clarificare a denumirilor: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu este o singură ţară, ci un ansamblu format din patru ţări: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord. Marea Britanie, în schimb, este o denumire geografică, şi nu politică, ce se referă la cea mai mare insulă dintre insulele britanice, unde se află Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia, deci Regatul Unit fără Irlanda de Nord. Aşadar, când vorbim despre referendumul din Scoţia, acesta se referă (în versiunea hipercorectă) la independenţa de Regatul Unit, nu de Marea Britanie, cu toate că cele două denumiri au devenit interşanjabile în limbajul curent.

„Alăturarea dintre procesul declanşat de obţinerea independenţei Scoţiei şi anumite încercări de a pune problema autonomiei unei regiuni numite de către unii „Ţinutul Secuiesc” nu are nicio justificare, nici în realităţile istorice şi nici în chestiuni de actualitate”, explică din start academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Un prim aspect foarte important pentru această discuţie este diferenţa dintre independenţă şi autonomie. Primul concept înseamnă că un stat este suveran din toate punctele de vedere şi are trei atribute foarte importante, primele două fiind condiţii sine qua non: politica de apărare, politica externă şi monedă proprie. Cu alte cuvinte, independenţa unui stat se concretizează în două drepturi fundamentale, cel de a declara război şi cel de a proclama pace, punctează Andrei Ţăranu, conferenţiar universitar doctor, Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti.

În schimb, când o entitate beneficiază de o formă de autonomie, ea îşi cedează drepturile de politică externă şi de apărare entităţii federative, a adăugat Andrei Ţăranu. O definiţie simplă de dicţionar explică autonomia drept o formă de autoguvernare într-un stat condus de o putere centrală (Sursa: DEX).

„Scoţia are o tradiţie statală separată de circa un mileniu, alăturarea Scoţiei Regatului Unit al Marii Britanii producându-se abia în 1707. Scoţia nu a fost niciodată unită efectiv cu Anglia, ci şi-a păstrat mereu organizarea separată”, ne-a explicat academicianul Ioan-Aurel Pop, adăugând: „Ţinutul Secuiesc” este o regiune greu de delimitat din cadrul României, care nu a avut niciodată independenţă, nici graniţe, nici existenţă efectivă ca subiect de drept internaţional. Este drept că, în Evul Mediu şi în Epoca Modernă timpurie, secuii s-au bucurat de statutul de naţiune politică recunoscută, ca şi nobilii şi saşii, dar teritoriul lor nu avea continuitate geografică, fiind „răspândit” în sud-estul Transilvaniei şi în alte zone; toate izvoarele îi menţionează pe secui, încă din momentul aşezării lor în aceste regiuni, ca fiind amestecaţi cu românii, ca trăind printre români. Această „autonomie” sui generis a fost desfiinţată de două ori, prima oară de autorităţile imperiale habsburgice, în secolul al XVIII-lea (sub împăratul Iosif al II-lea) şi a doua oară de statul ungar, la 1867-1868 (când s-a creat Imperiul Austro-Ungar), pe motivul anacronismului”.

Analizând istoria Scoţiei atât ca stat independent, cât şi ca parte a Regatului Unit, Andrei Ţăranu subliniază că Scoţia este o entitate istorică despre care se consideră că are propriul teritoriu. „Lucrurile sunt complet diferite în cazul României”, atrage atenţia conferenţiarul universitar. Dacă Scoţia a ajuns în Regatul Unit după mai multe războaie, ultimul la începutul secolului al XVIII-lea, „Transilvania s-a unit cu România în urma unui plebiscit, la 1 decembrie 1918. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt complet diferite”, punctează Ţăranu. „Sigur, ar fi trebuit în 1918 ca monarhia să fie federaţie. Nu a fost aşa, a fost stat unitar”.

Andrei Ţăranu mai punctează un aspect foarte important: „Noi avem minoritate maghiară, nu secuiască”.

„Autorităţile neromâneşti din secolele XVIII-XIX au considerat că „autonomia” secuiască nu se potrivea cu vremurile, fiind o reminiscenţă medievală ori feudală care împiedica progresul, dezvoltarea, buna administraţie a teritoriului. Statul român unitar şi independent nu a făcut decât să preia această moştenire”, ne mai explică şi Ioan-Aurel Pop, de la Babeş-Bolyai.

Privind aceste istorii diferite, academicianul trage următoarea concluzie: „Cerând independenţa, mulţi scoţieni nu privesc spre trecut, ci spre viitor, fără să aibă însă certitudinea că pasul va fi pozitiv şi nici că va fi realizat. Cerând autonomie, unii secui (maghiari) privesc spre trecut cu nostalgie, visând la vremuri revolute, nu la viitor”.

În vreme ce Ţinutul Secuiesc este o regiune greu de delimitat în cadrul României, neexistând, de-a lungul istoriei, graniţe, Scoţia este stat de sine stătător în cadrul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Înainte de această alăturare, a avut, după cum s-a arătat mai sus, „o tradiţie statală de circa un mileniu” (acad. Pop). Scoţia are actualmente un guvern cu puteri limitate, dar, în cazul proclamării independenţei, va trebui să îşi creeze mai ales infrastructura financiară.

După cum gândul v-a prezentat într-o analiză anterioară, Scoţia nu are o bancă centrală, instituţii de strângere a taxelor şi impozitelor proprii şi nici o instituţie de emitere a titlurilor de stat. Scoţia ar trebui să aibă o monedă proprie şi de asemenea nu ar mai avea acces la Uniunea Europeană şi la sistemele ei de piaţă. Crearea unor astfel de sisteme bancare şi instituţionale ar dura între 5 şi 10 ani, spun experţii, iar în cazul unui referendum câştigat de tabăra pro independenţă, aceasta ar intra de facto în vigoare din martie 2016, deci într-un an şi jumătate.

Trebuie, de asemenea, notat că Scoţia face parte din Commonwealth şi, chiar dacă alegătorii vor decide independenţa sa, va rămâne în această organizaţie, iar regina Elisabeta a II-a va rămâne monarhul Scoţiei, la fel cum este regina Australiei şi a Canadei.

Ţinutul Secuiesc, în schimb, este o regiune greu de delimitat din cadrul României, care nu a avut niciodată independenţă, nici graniţe, nici existenţă efectivă ca subiect de drept internaţional, atrage atenţia acad. Pop.

Cu toate că poate suna simplist, o simplă privire pe hartă ne arată că situaţiile Scoţiei şi Ţinutului Secuiesc sunt complet diferite: „Teritoriul secuiesc e înconjurat pe toate părţile de statul român”, notează Andrei Ţăranu.

Scoţia are deja graniţe, teritoriu bine delimitat, ieşire la mare şi ocean. „Scoţia are o populaţie de circa 5,3 milioane de locuitori şi un teritoriu cât Transilvania şi Banatul la un loc, un spaţiu geografic bine delimitat şi poziţie geopolitică adecvată comunicării cu restul lumii, fără nicio nevoie imperioasă de comunicare directă prin Anglia şi Ţara Galilor sau Irlanda”, spune acad. Pop.

Dacă în Scoţia este posibil să votezi pur şi simplu independenţa de Regatul Unit (situaţie parodiată savuros de comediantul american Jon Stewart), în România nu este posibil niciun fel de demers în acest sens, fie că este vorba despre autonomii sau independenţe. În ţara noastră, orice asemenea discuţie nu trece nici măcar de primul articolul din Constituţie, conform căruia România este un stat unitar şi indivizibil.

Aşadar, oricât de animată ar fi secuimea de referendumul din Scoţia, noi nu putem avea un referendum pe tema autonomiei Ţinutului Secuiesc, atât timp cât legea fundamentală rămâne în forma actuală.

Referitor la această autonomie, Andrei Ţăranu, de la SNSPA, face o analiză foarte importantă. Dacă citim proiectul finalizat de UDMR (şi prezentat AICI de Hotnews), observăm că noţiunea de „autonomie” este folosită eronat, în scopuri mai degrabă populiste. Acest proiect, spune Ţăranu, propune o formă federativă, în care există un executiv propriu (guvernatorul), un legislativ propriu (consiliul regional), atribute fiscale proprii (ex: parte din TVA să rămână în regiuni). „Toate acestea trec de dimensiunea strict autonomă. Singurele care lipsesc sunt politica externă şi de apărare), ne-a spus istoricul.

Cu trei zile înainte de marele vot, rezultatul este incert. Un sondaj ICM prezentat de Telegraph indică următoarele opinii: 49% pentru independenţă, 42% împotrivă şi 9% indecişi. Un alt sondaj, Opinium pentru The Observer, indică următorul rezultat: 43% pro-independenţă şi 47% împotrivă, în vreme ce 10% dintre cei chestionaţi s-au declarat indecişi.

Deşi răspund în proporţie de aproape 50% că Scoţia ar duce-o mai prost din punct de vedere economic ruptă de Regatul Unit, cu sub 30% fiind de părere că ar duce-o mai bine, sondajele oficiale arată că puţin peste 50% din cei care vor ieşi la vot la referendum ar spune da independenţei. Nu doar Londra, ci şi o parte a comunităţii de afaceri se teme de o astfel de perspectivă, pentru că ar destabiliza financiar Regatul Unit, pe care l-ar lipsi de nişte resurse naturale profitabile – petrolul din Marea Nordului şi gazul din nordul ţării. David Cameron a făcut în repetate rânduri apel la scoţieni să nu strice uniunea de 300 de ani cu Regatul, acelaşi curent de opinie regăsindu-se şi printre personalităţi populare precum cântăreţul David Bowie, antrenorul de fotbal Alex Ferguson sau J.K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, care trăieşte în Scoţia.

Pe scurt, campania pro-independenţă susţine că tot mai mulţi scoţieni simt că nu mai sunt reprezentaţi de guvernul central de la Londra, mai ales că majoritatea dintre ei votează cu laburiştii încă din anii ’80, iar la putere din 2010 sunt conservatorii. Mai mult, la putere în Scoţia a fost votat un partid naţionalist, care şi-a făcut un scop din organizarea acestui referendum, pe care l-a negociat cu autorităţile centrale de la Londra. Campania pro-independenţă mai susţine că scoţienii sunt pro-UE, în timp ce Londra face paşi tot mai radicali către ieşirea din Uniune.

Cu un guvern cu puteri limitate, care nu are autonomie fiscală şi nici monetară, Scoţia depinde în prezent de deciziile luate la Londra, de guvernul central. Un stat scoţian independent ar ridica însă o serie de probleme serioase.

În primul rând, este vorba despre partea financiară. Scoţia nu are o bancă centrală, instituţii de strângere a taxelor şi impozitelor proprii şi nici o instituţie de emitere a titlurilor de stat. Scoţia ar trebui să aibă o monedă proprie şi de asemenea nu ar mai avea acces la Uniunea Europeană şi la sistemele ei de piaţă. Crearea unor astfel de sisteme bancare şi instituţionale ar dura între 5 şi 10 ani, spun experţii, iar în cazul unui referendum câştigat de tabăra pro independenţă, aceasta ar intra de facto în vigoare din martie 2016, deci într-un an şi jumătate.

O altă problemă este cum s-ar susţine economic o Scoţie independentă. Tabăra pro spune că petrolul şi gazul din nord ar fi administrate mai bine de un stat propriu şi independent şi că, în plus de aceste resurse energetice, Scoţia se bazează şi pe turism, universităţi, industrii creative, producerea de alimente şi de băuturi sau pe servicii financiare. Cu toate acestea, un raport al Institutului de Studii Fiscale din Marea Britanie, citat de CNN, arată că în 2014 deficitul bugetar al Scoţiei a crescut în raport cu cel al restului Regatului Unit, pentru că veniturile din redevenţele din Marea Nordului au scăzut, iar cheltuielile de stat au crescut - de altfel majoritatea scoţienilor sunt adepţii unui stat cu asistenţă socială puternică.

În ciuda acestor considerente, tabăra pro-independenţă este puternică şi este susţinută în general de tinerii care nu au proprietăţi, se confruntă cu salarii în scădere şi şomaj în creştere, precum şi cu lipsa de oportunităţi. Populaţia mai conservatoare, mai în vârstă, se opune ruperii de Regatul Unit.

Dacă ruperea va avea loc totuşi, guvernul Scoţiei va demara negocieri cu Londra, pentru a asigura o tranziţie lină şi transferurile de proprietăţi necesare.

În Sud, Spania se confruntă şi ea cu o iniţiativă de referendum de independenţă, din partea regiunii autonome Catalonia, din nord-est. Nu este ceva nou aici, catalanii considerându-se mereu distincţi de spanioli, cu o limbă proprie şi cu mai multe tentative de rupere de puterea centrală în ultimii ani. Deşi Curtea Constituţională spaniolă a respins în trecut astfel de iniţiative, iar acum Guvernul de la Madrid susţine tăios că nu va avea loc niciun vot şi că va bloca orice iniţiativă în acest sens, Guvernul autonom de la Barcelona a fixat data de 9 noiembrie pentru un referendum unde vor fi lansate două întrebări: „Vreţi să devină stat Catalonia?” şi ”Dacă aţi răspuns afirmativ, vreţi ca acest stat să fie independent?”.

Regiune autonomă cu un guvern şi parlament cu puteri limitate în cadrul Regatului Spaniei, Catalonia are un puternic sentiment de independenţă faţă de centru, susţinând că drepturile şi autonomia nu îi sunt respectate, precum şi că fondurile bugetare acordate de la Madrid sunt discreţionare, ignorând nevoile regiunii de la graniţa cu Franţa. În 2005, parlamentul regional catalan a promovat o lege privind auto-guvernarea mult mai bine croită pentru a proteja puterile regionale în faţa celor centrale, însă aceasta a fost modificată puternic de legislativul de la Madrid şi apoi respinsă la Curtea Constituţională.

Mişcarea de independenţă nu era de proporţii în trecut, însă a cunoscut explozii în 2010, 2012 şi 2013, când au avut loc de altfel referendumuri simbolice privind independenţa de Spania – guvernul regional are dreptul de a-şi consulta cetăţenii prin scrutin, însă fără ca acesta să aibă puterea legală a unui referendum. Acum, sondajele arată că mişcarea de independenţă a câştigat din nou teren, iar politicienii din Barcelona cer din nou referendum. În prezent, susţinerea publică pentru independenţa Cataloniei se apropie din nou de 50%, cu aproximativ 30% opunându-se şi restul locuitorilor spunând că nu ştiu ce să voteze.

Spre deosebire de Scoţia, Catalonia este o regiune bogată, cu un buget anual imens, de 25 de miliarde de euro, puternic industrializată, care ar avea şansele să se susţină singură. Pentru Spania, pierderea ei ar însemna o lovitură economică de proporţii. Poate că tocmai de aceea guvernul central refuză orice negociere cu privire la organizarea unui referendum legal, strategie care nu este tocmai bine gândită, atunci când spiritele se apropie de fierbere, lucru care nu se întâmplă însă deocamdată în Catalonia, mişcarea separatistă fiind puternică, dar nu covârşitoare.

De asemenea, se va citi: Petrolistii ar putea fi obligati sa vanda din 2019 benzina cu un continut de biocarburant de minimum 8% in volum

Sursa: feedproxy.google.com

Pentru pagina categorie

Loading...